Lucruri interesante despre dinozauri

Dinozaurii fac parte dintr-un grup de reptile, care au trait pe Pamant cam 245 de milioane de ani. In anul 1842, englezul Sir Richard Owen, care a lucrat in domeniul naturii, a inventat termenul Dinosauria, cuvant derivat din “deinos”, cuvant grecesc, care inseamna “infricosator de mare” si “sauros”, care inseamna “soparla”.

S-au gasit fosile de dinozauri pe toate cele sapte continente. Toti dinozaurii non-aviari s-au stins acum aproximativ 66 de milioane de ani. Exista aproape 700 de specii cunoscute de dinozauri, care au disparut. Pasarile moderne seamana cu dinozaurii, deoarece au un stramos comun cu dinozaurii non-aviarii.

Paleontologii sunt oamenii, care examineaza dovezile despre animalele disparute. Indiciile care arata cum erau dinozaurii ei le gasesc in fosile, adica in ramasitele stravechi ale unui organism, cum ar fi oasele, dintii sau carapacele. Amprentele sau urmele animalelor sunt dovezile, care arata cum era activitatea animalelor respective. Tot ce stim despre dinozaurii non-aviari se bazeaza pe fosile, care includ oase, dinti, amprente, urme, oua si amprente ale pielii. Timp de secole, oamenii din intreaga lume au descoperit oase si amprente fosile uimitoare. Primele descoperiri au inspirat multe legende si basme, deoarece oamenii isi imaginau ca aceste oase apartineau unor giganti sau monstri uriasi.

Unii considera ca, Barnum Brown, care si-a inceput cariera la Muzeul American de Istorie Naturala in 1897 este unul dintre cei mai mari vanatori de dinozauri de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea. Si-a inceput cariera la Muzeu in 1897. Multe dintre cele mai mari descoperiri ale sale, inclusiv primele exemplare de Tyrannosaurus rex gasite vreodata, sunt expuse in salile Muzeului.

Astazi paleontologii folosesc noi tehnologii pentru a rezolva intrebari la care inca nu s-au gasit raspunsuri despre dinozauri si alte fosile. Tehnologia avansata de imagistica (precum scanarile CT) permite paleontologilor sa vada structura tridimensionala a fosilelor, adesea fara a fi nevoie sa indeparteze matricea. Paleontologii incorporeaza cercetarea biomecanicii, aplicand atat principiile fizicii cat si ale ingineriei pentru a reconstrui miscarea biologica a dinozaurilor non-aviari. Informatiile culese din oase fosile, impreuna cu observatiile atat ale miscarii cat si ale musculaturii speciilor de animale vii, ii ajuta pe oamenii de stiinta sa modeleze felul in care s-ar fi putut misca dinozaurii non-aviari.

Cei mai vechi dinozauri cunoscuti au aparut in timpul perioadei Triasic cu aproximativ 250-200 de milioane de ani in urma. Dinozaurii au evoluat intr-un grup foarte divers de animale, cu o gama larga de trasaturi fizice. Inclusiv pasari moderne au aparut in aceeasi perioada geologica. Stegosaurus, de exemplu, a trait in perioada Jurasic tarzie, acum aproximativ 150 de milioane de ani. Tyrannosaurus rex a trait in perioada Cretacic tarziu, cu aproximativ 72 de milioane de ani in urma. Stegosaurus a fost disparut inainte ca Tyrannosaurus sa mearga pe Pamant.

In perioada Mezozoic (o perioada de peste 180 de milioane de ani care a inclus perioadele Triasic, Jurasic si Cretacic), dinozaurii non-aviari s-au stins acum 66 de milioane de ani. Exista mai multe teorii cu privire la ceea ce ar fi putut contribui la disparitia in masa a dinozaurilor non-aviari si a altor specii la sfarsitul perioadei Cretacice. Este sigur ca un asteroid sau o cometa a lovit Pamantul in aceasta perioada, provocand o schimbare dramatica a climatului Pamantului. Unii oameni de stiinta speculeaza, ca acest impact a avut consecinte catastrofale asupra vietii pe Pamant. Dar si alti factori, inclusiv schimbarea nivelului marii si activitatile vulcanice pe scara larga ar fi putut juca, de asemenea, un rol important in aceasta extinctie in masa.

Fosilele de dinozauri

Paleontologii folosesc fosile pastrate in roca antica pentru a descoperi cat de mult traiau si cum se comportau aceste animale disparute. In majoritatea cazurilor, un os fosilizat este de fapt o roca formata din minerale, fara urma de material osos original. Descoperirea cuiburilor si oualor de dinozaur a oferit dovezi pentru comportamentul unor dinozauri.

Prin compararea craniilor Protoceratops de diferite varste, paleontologii pot trage concluzii despre cum au crescut unii dinozauri. Pentru a descoperi modul in care au trait organismele in trecut, paleontologii cauta indicii conservate in rocile antice – oase fosilizate, dinti, oua, amprente, urmele dintilor, frunze sau chiar balegarul organismelor antice. Falcile fosilizate, dintii si balega ofera indicii importante despre ceea ce au mancat dinozaurii non-aviari.

Seria de amprente fosilizate, numite trasee, dezvaluie cateva dovezi interesante despre comportamentul si locomotia dinozaurilor. Pana de curand se credea ca penele erau caracteristice numai pentru pasari. Descoperirile recente au aratat insa noi dovezi, ca si dinozaurii non-aviari au avut pene. Paleontologii care cauta fosile de dinozauri isi incep activitatea prin cercetarea zonelor pentru a gasi roci sedimentare din Epoca Mezozoica. Gasirea locului portivit necesita experienta si un ochi foarte bine format. Munca pe teren este doar o mica parte din ceea ce fac paleontologii. Ei lucreaza si in laboratoare, examinand exemplarele pe care le-au gasit, precum si fosilele colectate cu ani in urma. Ei petrec mult timp clasificand exemplarele, examinandu-le caracteristicile si determinand relatiile lor biologice.

Dinti de dinozauri, urme de picioare si pene

Majoritatea dinozaurilor teropode, precum Tyrannosaurul, aveau dinti ascutiti, usor curbati inapoi si zimtati. Varfurile ascutite au strapuns carnea, iar zimturile au ajutat la felierea acesteia prin prinderea si sfasierea fibrelor musculare. Consumatorii de carne nu si-au tocat sau macinat mancarea, au inghitit bucati intregi.

Dinozaurii care mancau plante aveau dinti de diferite forme, conceputi pentru dietele lor specifice. Triceratopsul, de exemplu, avea sute de dinti, care formau un perete solid cu creste ascutite. Dintii au fost folositi pentru taierea vegetatiei. Alti consumatori de plante, cum ar fi Anatotitan, aveau dinti largi si plati, pe care ii foloseau pentru a smulge frunzele de pe ramuri. Acesti dinozauri au inghitit frunzele intregi. De asemenea, au ingerat pietre mici, numite gastroliti, cel mai probabil sa roada mancarea din stomac, la fel cum fac astazi pasarile moderne, cum ar fi papagalii sau gainile.

Dintr-o amprenta individuala, oamenii de stiinta pot estima inaltimea dinozaurului. O amprenta poate oferi, de asemenea indicii despre tipul de dinozaur. O estimare aproximativa a lungimii piciorului este obtinuta prin inmultirea lungimii de imprimare cu patru. O amprenta poate oferi, de asemenea, indicii despre tipul de dinozaur care a facut-o. O imprimare cu trei degete, cu gheare ascutite inseamna, ca cel care a produs-o a fost probabil un teropod, de obicei un carnivor. O amprenta cu trei degete, cu degetele rotunjite apartine probabil unui dinozaur ornitopod, adica un ierbivor. Si perechile de amprente de dimensiuni inegale au fost cel mai probabil opera dinozaurilor cu patru picioare, cu gat lung si cu coada lunga, numite sauropode, un alt grup de ierbivore. Pasarile moderne sau dinozaurii aviari au trasaturi scheletice aproape identice cu unii dinozauri non-aviari. Penele au evoluat inainte de zbor si s-ar putea sa fi fost de folos ca izolatie pentru a mentine dinozaurii calzi sau pentru afisare ca o modalitate de a fi mai atragatori.

Stiai ca:

– Cel mai lung dinozaur – a fost Argentinosaurus, care masura peste 40 de metri. Cat patru masini de pompieri! A facut parte din grupul de dinozauri cu Titanosauri. Ramasitele lui au fost gasite in Argentina, America de Sud

– Cel mai greu dinozaur – a fost Argentinosaurus cu 77 de tone. Era echivalentul a 17 elefanti africani. Argentinosaurus este un castigator dublu, fiind si cel mai lung dinozaur. Este, de asemenea si cel mai mare animal terestru care a trait vreodata.

– Cel mai mic dinozaur – cel mai mic fosil de dinozaur complet este micul mancator de plante Lesotosaurul, care avea doar dimensiunea unui pui. S-au gasit exemple fosilizate mai mici, dar acestea s-au demonstrat a fi puii dinozaurilor.

– Cel mai mic ou de dinozaur – ouale de dinozaur se gasesc in toate formele si in toate dimensiunile. Acestea tind sa aiba o forma sferica sau ovoida si sa aiba o lungime de pana la 30 de centimetri, aproximativ de marimea unei mingi de rugby. Cel mai mic ou de dinozaur gasit pana acum are o lungime de doar 3 cm. Odata ce oul a fost fosilizat, devine ca o piatra, dar isi va pastra o structura proprie.

– Cel mai destept dinozaur – unul dintre cei mai destepti dinozauri a fost Troodon. Era un vanator de aproximativ 2 metri lungime si avea o dimensiune a creierului similara cu cea a unui mamifer din zilele noastre, avea vedere stereoscopica si maini cu care isi prindea prada.

Lucruri interesante despre rechini

Rechinii sunt cunoscuti ca si cei mai temuti pesti care se gasesc in oceane. Se presupune, ca au existat chiar inainte de vremea dinozaurilor. Unii oameni de stiinta sustin, ca rechinii exista de fapt de aproximativ 420 milioane de ani.

Rechinii sunt impartiti in 8 grupuri principale:

  1. Squatiniformes – corpurile lor sunt turtite, de exemplu Rechinii-Inger
  2. Pristoforiformes- botul lor este alungit, dintat, pe care il folosesc pentru taierea si prinderea pradei, de exemplu Rechinii-Ferastrau
  3. Squaliformes – includ trei familii si 82 de specii, cum ar fi: Rechinul Pigmeu, Rechinul Boreal si Porcul de Mare
  4. Lamniformes – acesti rechini au maxilare mari si includ sapte familii si 16 specii, precum: Rechinul Mako, Rechinul cu Bici, Marele Rechin Alb, Rechinul Peregrin (sau Megalodonul – care este o specie disparuta)
  5. Orectolobiformes – aici apartine Rechinul Zebra, Rechinul Balena, Rechinul Covor sau Rechinul Dadaca
  6. Heterodontiformes – acestia sunt cunoscuti si sub numele de Rechini Corn
  7. Hexanchiformes – includ doua familii si 5 specii, cum ar fi de exemplu: Rechinul-Vaca, Rechinul-Pescar
  8. Carchariniformes – acesti rechini au botul lung si o membrana, care le protejeaza ochii. Includ 197 de specii bine cunoscute, cum ar fi Rechinul-Ciocan, Rechinul-Albastru, Rechinul Tigru, Rechinul cu Coada Neagra si Rechinul Cenusiu

Speciile diferite de rechini din aceste grupuri sunt extrem de diferite in ceea ce priveste caracteristicile lor fizice, dieta, distributia si obiceiurile lor. Cea mai mica specie cunoscuta de rechin este Rechinul Lanterna, care atinge o lungime medie de numai 17 centimetri. Cel mai mare rechin este Rechinul Balena (Whale Shark), care masoara 12 metri. Marele Rechin Alb are o lungime medie pana la 7 metri, iar Rechinul cu dinti zdrentuiti grizzly ajunge pana la 3,6 metri. Rechinii sunt uneori asemanati cu niste mamuti vanatori, care inoata prin apele Terrei.

Speciile diferite de rechini prefera ape diferite (in ceea ce priveste prada gasita in ea si temperaturile oceanului), dar in general, rechinii se gasesc peste tot in lume. Pot trai oriunde intre adancimi relativ calde, cu o adancime pana in 200m de metri de la suprafata, unde apele sunt intunecate si inghetate. Unii rechini se gasesc jos de tot, pe fundului oceanului, camuflati pentru a se amesteca cu nisipul pe care se gaseste prada. Pana in prezent nu exista nici o specie de rechin cunoscuta, care ar trai la 3000 de metri adancime.

Exista cateva specii rare care traiesc in ape dulci (cum ar fi lacuri sau rauri), in timp ce marea majoritate a rechinilor traiesc in oceane. In general, rechinii prefera apele mai calde, deoarece sunt creaturi exoterme (denumite in general ca fiind cu sange rece) si se bazeaza pe apa din jurul lor pentru a-si regla temperatura corpului. Exista anumite specii, care migreaza, in timp ce altele raman intr-o zona definita pentru intreaga lor viata.

*Interesant*

rechinii nu au oase, doar cartilaje

dintii lor sunt inlocuiti imediat, daca se pierd

coada lor este asimetrica

rechinii respira prin branhii, din care exista 5-7 bucati pe fiecare parte a corpului

miscarea este mai necesara respiratiei decat inima

ficatul produce mult ulei, care este mai usor ca apa si acest proces ii ajuta pe rechini sa ramana la suprafata

intre doua nasteri mama rechin are nevoie de o pauza, care dureaza mai multi ani

pot simti mirosul de sange de la distante mari

Corpul unui rechin este alcatuit in asa fel, incat sa permita acestor vanatori experimentati sa alunece usor prin apa, fara sa aiba probleme cu rezistenta, pe care o depune apa. Rechinii, care inoata in fundul oceanului, in general sunt turtiti, aceasta forma permitandu-le sa alunece neobservati si fara efort inutil.

Faptul ca rechinii nu au oase, ci doar cartilaj, care formeaza scheletul, le mareste flexibilitatea si le scade greutatea pentru a permite o miscare si mai rapida prin apa, ceea ce este esential pentru vanatoare si deplasarea lor generala.

Rechinii au mai multe randuri de dinti. Dintii din fata cad si sunt inlocuiti cu dinti noi si ascutiti din spate. Aceste randuri de dinti sunt folosite numai pentru capturarea prazii si pentru a smulge bucati de carne. Spre deosebire de oameni, rechinii nu isi mesteca mancarea, aceasta este inghita in bucati mari. Toti rechinii sunt carnivori, ceea ce inseamna, ca supravietuiesc exclusiv cu o dieta de carne si nu mananca vegetale deloc. Cu toate acestea dieta lor ramane variata. Unele specii de rechin (de exemplu Rechinul Balena) inoata prin apa cu gurile deschise, permitand planctonului si altor creaturi mici sa intre in gura lor, ca prin niste filtre uriase. Pentru a obtine un volum adecvat de alimente, aceste tipuri de rechini trebuie sa inoate asa in continuarea pentru cea mai mare parte a vietii lor. Rechinii de pe fundul oceanelor zdrobesc crabi, scoici si alte animale mici, care traiesc la aceasta adancime, in timp ce speciile mai feroce de la suprafata vaneaza in mod activ pesti, calamari, delfini, foci si broaste testoase. Rechinilor le place prada cu un continut ridicat de grasime corporala.

Unele specii de rechini sunt cunoscuti pentru freneziile de hranire, ce au loc printre ei. Aceste frenezii apar atunci, cand un grup de rechini intalneste un banc mare de pesti. Rechinii incep sa atace prada din toate unghiurile intr-un mod salbatic si necontrolat. Acest lucru are ca rezultat ranirea si chiar moartea multor rechini, deoarece isi rup maxilarele puternice fara discriminare intre prada si colegi vanatori. Leziunile rezultate sunt uneori fatale pentru rechini, iar cei care supravietuiesc, poarta frecvent cicatrici mari dupa aceste atacuri.

Rechinii sunt inteligenti si pe parcurs sunt capabili sa invete lucruri noi. Pot invata sa adopte modele de comportament odata ce sunt familiarizati cu acestea si s-a demonstrat, ca recunosc anumite persoane si obiecte, chiar de mai multe ori. Oamenii inca nu au reusit sa vada exact, cat sunt de inteligenti si cat de capabili sunt sa invete, deoarece rechinii sunt evazivi si viciosi, prin urmare este greu de lucrat cu ei. Descoperirile noi despre rechini de multe ori sunt intamplatoare si nu sunt datorate experimentelor.

In timp au existat mai multe atacuri de rechini asupra inotatorilor sau surferilor, rezultand rani grave sau chiar moarte. Cu toate acestea, atacurile rechinilor sunt rare si putini oameni mor in atacuri de rechini. De fapt, in fiecare an sunt raportate aproximativ 100 de atacuri de rechini la nivel mondial. Rechinul Bull este cel mai comun atacator pentru cei care inoata in apa, deoarece frecventeaza aceleasi ape nu foarte adanci, in care oamenii aleg sa inoate. Alti rechini despre care se stie ca ataca oamenii in anumite conditii sunt: Marele Rechin Alb, Rechinul-Tigru si Rechinul Oceanic cu varf alb. Pentru a evita atacurile rechinilor, este esential ca inotatorii si surferii sa ramana in limitele de inot, asa cum au stabilit salvamarii. Daca un inotator are o leziune care sangereaza, trebuie sa paraseasca imediat apa, deoarece rechinii sunt capabili sa detecteze mirosul de sange de la cativa kilometri distanta si sa creada ca este un animal ranit, bun de prada.

Multe plaje si organizatii incearca de asemenea sa-si protejeze inotatorii si surferii prin montarea plaselor de rechini. In general, aceste plase lungi sunt plasate in doua linii paralele la aproximativ 400 de metri de tarm, unde apa are o adancime de aproximativ 10 pana la 14 metri. Cu toate acestea, este important ca pestii mici, delfinii sau broastele testoase sa poata inota peste, sub sau in jurul plaselor. Din pacate, de multe ori se incurca in ele si mor. Prin urmare, plasele nu blocheaza complet drumul spre tarm, ci doar ajuta la reducerea numarului de rechin. Plasele trebuie verificate periodic (de preferinta lunar) pentru a se asigura ca sunt eficiente si ca nu agata accidental alte vietati marine. Pentru aceasta verificare se angajeaza oameni cu experienta. In unele zone este posibil sa interzica sau sa restrictioneze inotul sau surfingul in anumite momente ale zilei sau ale anului.

Rechinii, ca si multe alte specii de animale din zilele noastre sunt adesea victime ale vanatorilor ilegali. In unele tari din est, aripa de rechin este considerata o delicatete si se crede, ca rechinii au cartilaje cu valoare medicinala. Acest lucru a dus la uciderea brutala a milioanelor de rechini in fiecare an. Pentru a salva populatia rechinilor, sunt necesare initiative la scara larga. Trebuie aplicate legile pentru protectia animalelor si vanatorii ilegali trebuie pedepsiti. De multe ori nici localnicii si nici turistii nu sunt constienti de implicatiile biologice ale perturbarii ecosistemului, pe care chiar ei le fac sustinand anumite industrii. Prin urmare, chiar si celor carora nu li s-a acordat o educatie inalta, trebuie sa li se ofere posibilitatea de a invata despre rechini. Iar acest lucru necesita o suma mare de bani. Din pacate, din cauza lipsei finantarilor astfel de proiecte de multe ori sunt oprite.

O alta problema care ameninta existenta rechinilor este poluarea mediului. In oceane ajung multe substante, cum ar fi uleiuri sau plastice, care otravesc pestii si alte vietuitoare marine, sau provoaca rani animalelor, care se hranesc cu pesti. Industriile mari abuzeaza resursele naturale ale lumii si continua poluarea in ciuda faptului, ca este ilegal ceea ce fac.

In 1991 Africa de Sud a fost prima tara din lume, care a declarat Marele Rechin Alb ca specie protejata prin lege.

Secretele de la Mermaids Rock

Coasta de langa Lizard Point din Cornwall este un loc foarte frumos, cu stanci abrupte, care se inalta peste mici golfuri si plaje ascunse. Vietile celor care traiesc in acest loc depind de mare, de apa care ii inconjoara, asa ca foarte multi dintre locuitori sunt pescari. Si, dupa cum multi pescari ar putea povesti, aici marea ascunde multe secrete. Este un loc misterios.

Daca te plimbi de-a lungul coastei, multe lucruri ciudate poti gasi, care au fost aruncate de valuri si au ramas pe mal. Asa a patit un barbat, pe nume Lutey, acum vreo 400 de ani, cand a gasit ceva foarte ciudat pe malul marii. El locuia intr-o cabanuta din micul sat Corantyn.

Era o zi frumoasa de vara, soarele stralucea pe cer. Lutey se plimba intr-unul din golfurile de langa Lizard Point. Marea se retrase, lasand o dara larga de nisip in urma. Mergand de-a lungul apei, Lutey se uita la scoici si la alte resturi de pe plaja, gandindu-se la viata lui. Dintr-o data, intr-un bazin adanc lasat de valul care tocmai se retrase, a zarit o frumoasa doamna. Tanara avea parul lung si auriu si era asezata pe o piatra de langa bazin. Plangea foarte tare si parea foarte suparata. Cand Lutey s-a apropiat, fata s-a aruncat repede in apa. Batranul abia atunci a observat, ca tanara era de fapt o sirena. Era curios, dar si putin agitat, pentru ca de la pescarii din zona auzise multe povesti despre sirenele periculoase, care traiau in apele din jur. Lutey vroia sa fuga acasa de frica, dar plansetul disperat al sirenei nu il lasa sa plece. Si-a dat seama ca si sirena era speriata si se temea de el. Sirena incerca cu disperare sa se ascunda printre stanci si buruieni.

“Nu trebuie sa iti fie frica de mine” – ii spusese el fetei. Sunt un om in varsta si cu sufletul curat, nu te voi rani. Poti sa-mi spui te rog, ce faci in aceste locuri singura si cum ai ajuns aici?” La inceput sirena nu spunea nimic, dar printre hohotele de plans a inceput sa il roage pe batran sa plece. Lutey incerca sa o linisteasca si i -a spus, ca nu poate sa o lase singura, cand este asa de suparata. “Spune-mi ce te intristeaza?” – intreba el. Vocea lui era amabila, iar sirena incepea sa inoate din ce in ce mai aproape de el. L-a privit cu ochii mari si verzi, iar dupa putin timp a inceput sa ii povesteasca ce i s-a intamplat.

Sirena, impreuna cu sotul si copii ei inotasera langa coasta. Soarele era foarte puternic, iar sotul ei i-a propus sa inoate intr-o pestera, care le-a placut mult, in Kynance Cove. Au intrat in pestera pe la mijlocul zilei. S-au asezat relaxati pe niste buruieni moi si au savurat racoarea din pestera. Sotul ei a zis ca va dormi pana crestea apa, iar cei mici s-au asezat langa tatal lor si au adormit si ei. Ea s-a gandit sa plece sa caute ceva de mancare si a plecat in golf. Dintr-o data a izbit-o un miros placut, care a fost adus de briza verii. A pornit fermecata catre locul de unde venea mirosul. Erau niste flori, care au crescut pe stancile din apropiere. Ea nu observase ca a fost atrasa de un val catre mal si dintr-o data s-a trezit in bazinul format langa stanca, izolata si singura, asa cum a gasit-o Lutey. Era captiva aici si nu mai putea sa se intoarca la familia ei. Se uita din nou spre mare cu ochii inlacrimati. “Cum as putea sa ma intorc in pestera?” – se intreba ea.

Batranul a incercat sa o linisteasca, dar ea era foarte speriata, zicand ca sotul ei va fi foarte furios daca se va trezi si nu o va gasi langa el. Iar daca nu va avea mancare la cina, probabil de furie va porni o furtuna mare si se va transforma intr-o fiara, care distruge tot in jur. Lutey s-a ingrozit auzind aceasta poveste si a intrebat, ce ar putea face, pentru a o ajuta. Sirena l-a rugat sa o ia in brate si sa o duca inapoi in mare. I-a promis, ca il va rasplati, daca o va ajuta, indeplinandu-i trei dorinte. Batranul nu a stat mult pe ganduri, a luat-o in brate pe tanara sirena si a dus-o in mare. Cand sirena s-a revazut in mare, fericita l-a intrebat ce si-ar dori.

“Nu vreau aur sau argint” – spusese batranul. “Mi-as dori sa am puterea de a vindeca orice boala, sa stiu sa desfac vrajile rele aruncate asupra oamenilor si sa gasesc usor bunurile furate”. Sirena a fost bucuroasa sa ii indeplineasca aceste dorinte. Si-a scos pieptenul fermecat din parul ei si i-a spus batranului sa vina a doua zi la stanca pe la jumatatea zilei, sa bage pieptenele in apa, pentru ca atunci ea va aparea si ii va indeplini dorintele. A doua zi batranul a aparut pe stanca, a bagat pieptenele in apa si intr-adevar a aparut sirena. Ea i-a multumit inca odata pentru ajutorul lui, dupa care a inceput sa il invete cum sa sparga vrajile rele, cum sa prinda hotii, facand sa le apara fetele intr-o cana cu apa si pe urma l-a invatat si puterea vindecatoare a algelor si ierburilor. I-a mai spus ca atata timp, cat va avea pieptenele si va veni la stanca, ea ii va aparea mereu, de cate ori pieptenele atinge apa. Apoi, cu un zambet a alunecat de pe stanca in apa si a disparut in valuri.

Insa povestea lor nu se termina aici. Batranul se intoarcea zilnic la stanca si a inceput sa invete multe secrete de la sirena. Dar intre timp si sirena s-a facut curioasa si l-a rugat pe Lutey sa o aseze undeva intr-un loc secret, de unde poate sa observe viata oamenilor, care traiesc pe pamant. Si asa s-a format o prietenie pe viata intre batranul cu sufletul curat si sirena curajoasa. Sirena i-a propus sa mearga cu ea acasa, la familia ei, unde putea sa il si intinereasca, dar batranul a refuzat-o cu blandete.

A ramas in cabana lui, a devenit un vindecator puternic si cunoscut, care nu numai ca reusea sa vindece orice boala, ci putea sa transforme orice rau in bine. Iar secretele lui au fost transmise copiilor lui, impreuna cu pieptenele magic.

Stanca la care s-au intalnit prima data a devenit cunoscuta sub numele de “Mermaids Rock”. Daca nu crezi in aceasta poveste, poti sa mergi pana acolo si sa te plimbi si tu, cum facea Lutey candva. Dar nu uita, ca o astfel de magie se intampla numai celor care cred cu adevarat.

Mituri si legende – Dedal si Icar

Dand din ce in ce mai tare din aripi, Icar a urcat spre cer si a zburat spre Marea Egee. Era greu de crezut ca vor reusi, dar planul lor a functionat! Zbura langa tatal lui, Dedal, in timp ce insula Creta incepea sa dispara in urma lor. Icar se uita la tatal lui si zambea: “Vino, tata! Am reusit! Am scapat si suntem liberi!” – striga el peste sunetul vantului.

“Cand picioarele mele vor fi pe un teren solid, atunci voi zambi. Dar insula cu terenul solid se afla inca departe de noi. Iar acum tine minte, ce trebuie sa facem si aminteste-ti: nu prea sus si nici prea aproape de soare!” ii raspunse Dedal fiului sau.

Dedal si-a amintit momentul cand, cu cateva zile inainte si-a pus planul la punct, plan, care trebuia sa ii ajute sa scape nu numai din labirint, dar si din regatul regelui Minos. Si-a adus aminte si ziua in care a realizat ca viata lui si a fiului sau era in mare pericol. Dar cum au ajuns in aceasta situatie?

Cu doar putin timp in urma, Dedal era cunoscut ca un arhitect renumit, priceput, un inventator innascut, maestrul mesterilor. Inventiile si constructiile lui erau incredibile, au fost cunoscute si admirate in multe tari, iar cand a ajuns in Creta cu multi ani inainte, regele Minos a fost fericit sa-l intampine in tara lui si a inceput repede sa foloseasca talentele si inventiile lui Dedal. Dintre primele lui sarcini si-a amintit, cand trebuia sa construiasca un labirint imens. Labirintul trebuia sa fie subteran, construit din tuneluri care se rasuceau si se invarteau in toate directiile posibile astfel incat, la intrarea in labirint persoana care intra, trebuia sa se piarda foarte repede si sa nu mai gaseasca drumul de iesire. Acest labirint avea un scop important: sa il tina inchis Minotaurul, o fiara uriasa, jumatate om, jumatate taur. Era de doua ori mai mare decat un om si avea niste coarne foarte ascutite, cu care isi ataca victimele. Avea o forta incredibila si ii era mereu foame. Dar nu vroia sa manance, decat oameni. Regele Minos a gasit o cale de a satisface foamea Minotaurului. In fiecare an, el i-a cerut Atenei sa-i trimita un grup de sapte tinere si sapte tineri, care urmau sa fie sacrificati pentru Minotaur.

Rand pe rand erau obligati sa intre in labirint. Apoi se rataceau, nu mai stiau unde este calea de intoarcere, iar Minotaurul ii gasea. Era de la sine inteles, ca nimeni nu i-a mai vazut pe acesti tineri. Dar intr-o zi totul s-a schimbat. Tezeu, fiul regelui Egeu si Atenei l-a convins pe tatal lui sa il trimita la Minotaur. El vroia sa ucida Minotaurul si sa se intoarca acasa.

In timp ce nava in care se afla Tezeu acosta in portul din Knossos, Ariadna, fiica regelui Minos ii privea din departare. In momentul in care l-a zarit pe Tezeu, s-a si indragostit de el. Si-a promis, ca atunci cand tanarul frumos va intra in labirint, il va ajuta sa scape cu viata din labirint. Acesta a fost momentul, in care Dedal s-a implicat in aceasta treaba. Stia ca aceasta poveste nu va avea un sfarsit bun nici pentru el, nici pentru fiul lui. Implicarea lui consta in faptul, ca, Ariadna l-a rugat sa o ajute sa-l salveze pe Tezeu de Minotaur. El i-a oferit o minge din fire de in si i-a spus Ariadnei: “Cumva trebuie sa ajunga acest fir la Tezeu. Spune-i sa lege un capat de usa labirintului, iar celalalt capat sa il lege de el. Asa poate gasi iesirea, dupa ce il omoara pe Minotaur. Dar si tu trebuie sa fii pregatita sa fugi cu Tezeu, pentru ca atunci, cand tatal tau va afla ce ai facut, viata ta va fi in pericol.” “Si asa va fi si viata mea” – se gandi el in sinea lui.

Planul celor doi a functionat. Tezeu a gasit Minotaurul si dupa o lunga batalie in pasajele intunecate ale labirintului, a ucis fiara. Folosind firul lui Dedal a reusit sa se intoarca spre Ariadna, care il astepta afara. Au fugit spre nava lui si au pornit spre Atena.

Dedal a ramas in urma pentru a raspunde pentru tot ce s-a intamplat. A durat putin pana Minos l-a gasit. Regele era foarte furios. L-a tarat pe Dedal impreuna cu fiul lui la usa labirintului. “Aici va va gasi sfarsitul pe amandoi!” – tipa el. Gardienii regelui i-au aruncat pe amandoi in labirint si au inchis usa. Cei doi imediat au fost inconjurati de intuneric total. Nu vedeau nimic, dar cei doi cunosteau bine secretele labirintului. Au gasit repede drumul catre lumea de afara, dar acesta a fost doar primul obstacol. Trebuia sa evadeze si de pe insula Creta sa nu fie gasiti de regele Minos.

O evadare cu o nava pe mare nu era posibila, fiindca Minos controla toate marile din jurul insulei. Ariadna a reusit sa fuga pana regele si-a dat seama de cele intamplate. Asa ca Dedal, marele inventator s-a pus pe treaba si a proiectat pentru el si pentru fiul lui cate o pereche de aripi uriase. Aceste aripi au fost facute din sute de pene, pe care le-au adunat din jurul insulei si le-au lipit cu ceara. “Aripile acestea ne vor ajuta sa scapam din acest loc si sa fim liberi.” – i-a spus Dedal fiului sau. “Cu toate acestea exista un lucru, de care nu trebuie sa uiti niciodata. Ceara care tine penele lipite se topeste daca suntem prea aproape de soare si aripile se pot destrama. Asa ca te rog, nu zbura nicioadata aproape de soare! Ramai cat mai jos posibil si vom fi in siguranta.”

Si-au luat zborul de pe insula, alunecand pe cerul albastru si stralucitor, Marea Egee intinzandu-se sub ei. Dedal se uita din cand in cand nervos in spate spre insula Creta, care se facea din ce in ce mai mica. Icar nu-si putea stapani emotiile. “Suntem liberi!” a strigat el catre cerul gol. “Liberi si zburam ca pasarile!”

Icar a inceput sa zboare din ce in ce mai sus, alunecand cu un hohot entuziast pe cer. “Icar! Nu zbura asa de aproape de soare!” – tipa tatal lui disperat. “Se vor topi aripile de ceara! Stai aproape de mine si cat mai departe de soare!”

Dar Icar nu il mai auzea pe tatal lui. Baiatul a continuat sa urce sus, apropiindu-se din ce in ce mai mult de soare. Dintr-o data Dedal a inceput sa observe pene albe picand din cer. Se uita ingrozit in sus. Icar a inceput sa se prabuseasca, iar Dedal privea cu disperare, cum fiul lui pierdea din inaltime si pica in apa cu un sunet rasunator. Strigatul ingrozit al lui Icar l-a facut sa sufere si mai mult. Dedal a zburat deasupra marii, sperand sa il vada pe fiul lui intre valurile Marii Egee, dar stia, ca nimeni nu putea supravietui unei astfel de caderi.

Epuizat si cu inima grea, Dedal s-a inaltat si a zburat spre Sicilia. Acolo vroiau sa ajunga cei doi, pentru a trai restul vietii in liniste. Dar oricat ar trai Dedal, niciodata nu isi va gasi linistea si va auzi mereu ultimul strigat al fiului sau: “Tata, ajuta-ma!”

Mituri si Legende – Demeter si fiica ei Persefona

Te-ai intrebat vreodata cum au aparut anotimpurile? In mitologia greaca anotimpurile au aparut in urma unei drame de familii. Dar, hai sa vedem cum a inceput totul.

Zeus, regele tuturor zeilor avea trei surori si trei frati. Surorile lui aveau roluri importante in vietile oamenilor. Una dintre surori, Demeter era zeita recoltei si era responsabila ca oamenii sa aiba hrana suficienta mereu. Demeter a fost foarte iubita de oameni, pentru ca le daruia sol roditor, vreme blanda, flori frumoase, campuri verzi si peisaje colorate. In multe temple au venerat-o pentru grija si bunatatea ei.

Demeter avea o fetita, pe nume Persefona. Ca si mama ei, Persefona era amabila si grijulie, mereu cu un zambet fermecator pe fata. Demeter o iubea foarte mult si cele doua si-au petrecut mult timp impreuna afara intre florile colorate. Persefona era zeita, care pe unde umbla, raspandea lumina si fericire. Si pe ea au iubit-o mult oamenii. Intre timp Persefona a crescut si a devenit o tanara frumoasa, care ii fermeca pe cei din jur cu frumusetea ei. Va puteti imagina cat de tulburata a fost Demeter, cand intr-o zi fiica ei iubita a disparut.

Ea nu stia ce s-a intamplat, dar totul s-a petrecut asa: intr-o zi Persefona se plimba cu Artemis si Athena prin pajistile din jur, adunand flori pentru Demeter. Cu o briza usoara a ajuns la ea parfumul unei flori, iar ea a inceput sa mearga spre directia parfumului, indepartandu-se de ceilalti. Fara sa stie Persefona, Hades, regele Infernului a vazut-o aflandu-se pe Pamant pentru o plimbare cu cainele lui iubit, care avea trei capete. Era uimit de frumusetea, eleganta si farmecul fetei. S-a indragostit pe loc si s-a decis sa o ia de sotie pe frumoasa Persefona. Stiind, ca Demeter nu ar fi niciodata de acord ca fiica ei sa locuiasca intr-o lume intunecata, a decis sa-l viziteze pe Zeus, pentru a-i cere acordul pentru planul lui. In mod surprinzator Zeus a fost de acord ca Persefona sa fie luata de Hades.

Dintr-o data in jurul fetei totul a inceput sa se agite. Pasarile zburau agitate in aer, cerul a devenit gri, dupa care a devenit si mai negru si in momentul urmator s-a auzit o bubuitura puternica, care a scuturat pamantul. In fata Persefonei a aparut o prapastie uriasa, iar Persefona privea inspaimantata la tot ce se intampla in jurul ei. Prin nori negri de fum a aparut Hades, conducandu-si carul negru tras de cai. Hades s-a aplecat din car, a ridicat-o pe uimita Persefona si si-a indreptat carul catre prapastie. Persefona a inceput sa tipe: “Mama, mama, ajuta-ma!” , dar Demeter nu o auzea, iar carul se cufunda incet in Infern.

Pana acum Hades avea o viata trista si singuratica in adancurile negre unde traia. Dar acum era insufletit si fermecat de Persefona. A inceput sa o roage sa devina sotia lui si sa conduca cu el lumea de desubt, dar aceasta nu era lumea unde vroia sa traiasca tanara stralucitoare. La inceput Persefona a plans necontenit pana nu a mai avut lacrimi. Chiar daca Hades o rasfata cu bunatati, ea refuza sa manance, pentru ca auzise ea candva o legenda. Legenda spunea, ca cei care mancau in Infern de la Hades nu mai puteau sa se intoarca niciodata in lumea lor. Hades o vizita in fiecare zi in camera ei frumos aranjata, aducand bucati delicioase pentru a o ispiti si sa ii declare dragostea. Chiar daca ea refuzase sa il asculte, incet incet a inceput sa se obisnuiasca si sa admire aranjamentul luxos din camera ei. Intr-o zi, cand Hades a intrat in camera Persefonei, ea si-a ridicat privirea catre el. Fata lui Hades era intunecata, dar era puternica, cu ochi hipnotici, plini de tristete, afectiune, dar si cu putina viclenie. I-a intins mana si a rugat-o sa vina cu el. Vroia sa ii arate lumea lui, unde ea putea sa aduca o raza de lumina si putea sa o conduca alaturi de el, ca regina Infernului.

Intre timp, in lumea se dus Demeter era plina de durere. Fiica ei draga inca nu a fost gasita. Demeter umbla peste tot disperata cautandu-si fiica. Furia ei incet incet s-a transformat in tristete, tristetea in disperare, iar Pamantul a inceput sa devina intunecat si trist impreuna cu ea. Culturile nu au mai prosperat, solul a devenit arid, iar tristetea s-a lasat peste Pamant ca o ceata deasa. “Cine ma va ajuta sa imi gasesc fiica? se plangea Demeter cu bratele ridicate catre cer. In acel moment lui Helios, care era zeul Soarelui, i s-a facut mila de ea si s-a decis sa ii spuna adevarul. “Hades ti-a furat fiica si a dus-o pe taramul lui intunecat pentru a-i fi mireasa.” – spusese Helios. “Cum a indraznit sa faca asa ceva fara sa stie Zeus?” – tipa Demeter cu vocea plina de furie. Helios inghetase de frica. “Demeter, eu iti spun doar ce stiu. Dar Zeus insasi cred ca a fost de acord cu aceasta unire.”

Cand a auzit aceste vorbe, furia lui Demeter a devenit fara limite. S-a dus pana la poalele Olimpului si l-a chemat pe Zeus impreuna cu toti ceilalti zei sa ii auda juramantul. “Niciodata nu voi mai calca pe Olimp si niciodata nu voi mai lasa pamantul sa fie roditor si sa dea recolte, pana cand nu o voi vedea pe iubita mea fiica, pe care Hades a furat-o de langa mine!” rasunau cuvintele ei pe muntele Olimpului. Zeus, ascultand cuvintele lui Demeter a inceput sa se ingrijoreze. “Daca culturile nu cresc, oamenii vor muri de foame si ma vor invinovati pentru tot. Trebuie sa fac ceva.” – se gandi el. “Hermes! ” – a exclamat Zeus. “Te voi trimite pe tine ca mesagerul meu la Hades. Incearca sa rezolvi si sa linistesti lucrurile!” Hermes era foarte priceput la negocieri si a acceptat imediat calatoria in Infern.

Intre timp, Persefona se plimba cu Hades in fiecare zi in lumea lui intunecata, luminand mereu cate putin locurile unde se plimbau. Sufletele, care au ajuns in Infern erau pierdute si nedumerite, aveau nevoie de ajutor si indrumare, lucruri pe care Persefona cu firea ei amabila le putea oferi. Incet incet inima Persefonei a inceput sa fie cucerita de Hades, care era sincer si rabdator cu ea. Ii era dor de mama ei, dar incepuse sa se bucure si de compania acestui zeu elegant, puternic si sarmant si a inceput sa ii placa ideea de a fi regina Infernului alaturi de Hades.

Cand Hermes , mesagerul lui Zeus a sosit in Infern, i-a gasit pe cei doi stand impreuna pe o canapea luxoasa, iar Hades tinea o rodie in mana. “Persefona, dragostea mea, sunt atat de ingrijorat ca nu vrei sa mananci! Uite, ce fruct dulce, gusta doar putin pentru dragul meu!” – o adulmeca Hades pe Persefona. Privind adanc in ochii lui, fata a intins mana si a dus fructul delicios la buze. A mancat sase seminte de rodii. “Oh, nu!” – se gandi Hermes. “E prea tarziu!” “Persefona acum trebuie sa ramana cu Hades in Infern. Cum o sa reusesc eu sa o aduc pe Persefona inapoi?” Daca vroia sa duca la bun sfarsit ordinul lui Zeus, trebuia sa isi foloseasca toate abilitatile de negociere pentru a incheia o intelegere cu puternicul Hades.

Cand Hades l-a zarit pe Hermes in intuneric, stia de ce este aici acesta. Stia ca va trebui sa se desparta de Persefona, dar il linistise gandul, ca odata ce Persefona a mancat din mancarea lui, va trebui sa se intoarca la el. ” Sunt dispus sa o las pe Persefona sa mearga la mama ei timp de sase luni in fiecare an, dar in celelalte sase luni va trebui sa se intoarca la mine!” – spusese Hades. Aceasta intelegere era pe placul tuturor, asa ca Hermes si-a inchis cu succes misiunea lui de mesager.

In fiecare primavara Persefona se intoarce la mama ei, Demeter. Iar ea o asteapta cu cele mai frumoase flori, cu cele mai verzi campii si se asigura ca recoltele sa fie bogate. Dar in fiecare toamna, cand fiica ei draga se intoarce la Hades, Demeter plange, frunzele cad si recoltele se termina pana in primavara urmatoare, cand totul incepe de la inceput si natura ia viata.

Despre bacterii, virusi si epidemii

Mucegaiul

Mucegaiul poate fi descris ca un grup de ciuperci filamentoase, care sunt foarte frecvente pe alimente sau materiale umede. Poate cauza uneori Sindromul Inflamator Cronic, dar este folosit si in fabricarea unor medicamente importante, cum ar fi de exemplu penicilina. Acest antibiotic a fost descoperit accidental de Alexander Fleming. Majoritatea mucegaiului care creste pe materiale de constructii umede se gaseste in sol. Se dezvolta foarte rapid in prezenta conditiilor potrivite, cum ar fi umiditatea, temperatura adecvata si hrana abundenta, dar raman ascunse pentru o lunga perioada de timp.

La nivel global exista peste 100 000 de specii ale acestor microorganisme, dintre care majoritatea nu au fost clasificate. Mucegaiul poate provoca de asemenea eruptii cutanate, defecte congenitale, astm, cancer si alte probleme de sanatate. De asemenea, are un efect negativ asupra sanatatii populatiei si a deteriorarii cladirii. Daca o persoana este expusa constant la mucegai, poate duce la o afectiune numita pneumonie de hipersensibilitate. O expunere constanta la mucegai a femeilor insarcinate poate creste sansele de a suferi un avort spontan. Un fel de mucegai, numit Monascus Purpureus este utilizat pentru a produce drojdie de orez rosu. S-a demonstrat, ca ajuta la reducerea nivelului de colesterol rau. Poate consuma o varietate de lucruri, inclusiv lemn, tesaturi si uneori chiar si plastic si metal. Eliminarea mucegaiului este procesul de indepartare a cresterii dintr-o cladire. Singura modalitate de a scapa de el este sa indepartezi tot ce are mucegai. Mucegaiul poate avea culori diferite.

Ciclul de viata a bacteriilor

Bacteriile pot fi definite ca organisme microscopice unicelulare care se dezvolta in medii diverse. Pot trai aproape oriunde, cum ar fi: in oceane, in corpul uman sau sol. Nu sunt nici plante, nici animale. Unele bacterii sunt distructive si provoaca diverse boli, precum: pneumonie sau malarie. Insa unele bacterii sunt bune si ajuta oamenii.

Ciclul de viata al bacteriilor este destul de simplu. Exista patru faze principale in ciclul lor de viata.

  1. Faza Lag sau faza de adaptare – in aceasta faza bacteriile nu cresc. Incearca sa se adapteze mediului si sa metabolizeze. In aceasta faza produc aminoacizi si vitamine necesare divizarii. Durata acestei faze depinde de disponibilitatea nutrientilor. Daca sunt disponibili suficienti nutrienti, durata va fi scurta si daca nu, aceasta faza va necesita timp. De asemenea, bacteriile fac copii ale ADN-ului in aceasta etapa.
  2. Faza Log sau faza exponentiala – in aceasta faza bacteriile se inmultesc foarte rapid. Daca se ofera conditii favorabile, atunci acestea pot fi dublate in aproximativ 15 minute, dar daca conditiile nu sunt potrivite, atunci aceasta etapa poate dura mai mult. Timpul luat de bacterii pentru a se dubla este cunoscut ca “timp de generatie”. Procesul prin care bacteriile se inmultesc este cunoscut sub numele de fuziune binara.
  3. Faza stationara – aceasta faza este cunoscuta ca faza de declin in cresterea bacteriilor. Acest declin depinde de factori care inhiba cresterea. Ratele de crestere si deces sunt egale in faza stationara.
  4. Faza de declin – Dupa cum sugereaza si numele, este ultima etapa in procesul de dezvoltare. In aceasta faza bacteriile isi pierd capacitatea de reproducere.

Combaterea bolilor – Germeni si bacterii

Prin anii 1800 oamenii nu stiau din ce cauza apareau bolile. Nu aveau vaccinuri sau antibiotice care sa ii protejeze. Milioane de oameni au murit din cauza bolilor infectioase. Variola a fost una dintre cele mai letele boli. Un medic englez, Edward Jenner a observat ca fermierii care ingrijeau vacile se imbolnaveau uneori de o infectie contactata de la vaci. Cei care s-au imbolnavit de aceasta boala mai putin grava ca si variola, niciodata nu s-au imbolnavit de variola. Jenner a inceput sa isi puna intrebari, daca aceste lucruri ar avea legatura intre ele si a inceput sa experimenteze. A scos puroiul dintr-un blister de variola si a introdus in bratul unui baietel de 8 ani, pe nume James Phipps. Cateva saptamani mai tarziu medicul l-a expus pe baiat la variola. Baiatul nu s-a imbolnavit, deoarece corpul lui a format o aparare impotriva variolei dupa ce a fost expus acestui virus prin injectarea anterioara. Acesta a fost primul vaccin descoperit in lume si a fost prim vaccinare, care a fost numita si variolare.

Interesant:

Ignaz Semmelweis, un medic din Viena a cerut asistentilor medicali si medicilor sa se spele pe maini inainte sa analizeze un pacient. Nu stia ca germenii se transmit de pe maini, dar a observat ca atunci cand studentii de la medicina tratau femeile in travaliu dupa ce au lucrat cu cadavre, femeile se imbolnaveau si mureau. Multi oameni au ras de el la inceput, dar cu timpul s-a demonstrat ca avea dreptate. Spalarea mainilor chiar salveaza vieti!

Louis Pasteur si Robert Koch au descoperit, ca germenii provocau boli in anii 1860. Un chirurg englez, Joseph Lister a folosit acidul carbonic pentru a steriliza scule si echipamente in timpul interventiilor chirurgicale din anii 1860. Astazi, toate echipamentele medicale sunt mereu sterilizate. Acasa oamenii folosesc antiseptice pentru a-si curata casele si a ucide germenii.

In 1928, Alexander Fleming a descoperit ca ciuperca Penicilium ucide bacteriile. Penicilina a fost primul antibiotic descoperit.

Ce este si cum decurge o pandemie

Nu toti virusii si nu toate bacteriile provoaca boli grave, dar unele pot imbolnavi multi oameni. Pana prin mijlocul anilor 1800 oamenii nu stiau ca germenii provoaca boli. Au crezut ca boala este cauzata de aerul rau de la mlastini sau de spiritele rele. In acest timp milioane de oameni s-au imbolnavit si multi dintre ei au murit. O epidemie se intampla atunci, cand multi oameni se imbolnavesc simultan. (Noi traim acum Pandemia de Covid-19 sau Pandemia Coronavirus 2019-2020).

Pandemia Covid-19 ne-a demonstrat ca epidemiile pot aparea si in zilele noastre. Epidemiile se raspandesc mai repede in orase, deoarece bolile trec rapid de la unul la altul in aglomeratie.

Variola a fost cauzata de virusul variolei. Datorita vaccinului aceasta boala s-a eradicat, dar in trecut a ucis milioane de oameni. A provocat febra, eruptii cutanate si vezicule pe corp. Cand exploratorii spanioli au ajuns in America Centrala in 1519 au adus cu ei virusul. Boala a ucis peste 27 de milioane de nativi americani in 50 de ani.

Ciuma este boala infricosatoare cauzata de bacterii. Era purtata de puricii care traiau pe sobolani. Puricii uneori sareau pe oameni si se hraneau cu sange uman, transmitand boala. Ciuma poate fi acum tratata cu antibiotice, dar in anii 1340 a ucis o treime din populatia din Europa. In 1665 ciuma a ucis 100 000 de oameni la Londra. Medicii purtau o masca cu cioc plina cu plante cu miros puternic in timp ce tratau pacientii infectati cu ciuma. Nu stiau cum se transmite boala si nici de bacteria care a cauzat boala. Au crezut ca ierburile ar putea tine departe ciuma.

Bacterii bune si bacterii rele

Bacteriile sunt cele mai mici dintre organismele vii de pe Pamant. Se gasesc peste tot – in ocean, in nori, pe varfurile muntilor, pe organisme vii dar si pe lucruri, care nu traiesc. Bacteriile sunt formate dintr-o singura celula. Celula contine ADN-ul care este un fel de program de calculator. Contine informatii care ajuta functionarea bacteriei. In jurul acestei celule se afla un perete celular rigid, care protejeaza bacteriile. Unele bacterii au o manta exterioara, care uneori are fire de par, numite pili. De asemenea, pot avea flageli, care sunt fire lungi care bat in jurul lor, astfel incat bacteriile sa se poata misca.

Bacteriile traiesc de obicei in colonii si se reproduc rapid. Exista 10 000 de specii de bacterii cunoscute. Probabil ca mai sunt multe, care urmeaza sa fie descoperite. Bacteriile cocci sunt rotunde. Ele pot fi gasite singure, in perechi, in aglomerari. Bacteriile bacili au o forma dreapta. Bacteriile spirale arata ca pastele cu tirbuson. Bacteriile se hranesc cu materii din mediu, cum ar fi frunzele cazute, carnea cruda, pielea umana sau lemnul in descompunere. Bacteriile se pot reproduce aproximativ o data la 20 de minute. Unele bacterii sunt daunatoare. Aceste bacterii pot provoca boli grave, cum ar fi tuberculoza, febra tifoida sau placa dentara. Alte bacterii sunt bune si utile. Unele bacterii ajuta la formarea iaurtului sau a branzei. Bacteriile din stomacul nostru ajuta la procesarea alimentelor si ne mentin sanatosi.

Antibioticele ucid bacteriile?

Antibioticele pot ucide bacteriile si ne pot mentine sanatosi. Unele vaccinuri lupta si impotriva bacteriilor. Cel mai recomandat lucru este sa te speli des pe maini cu apa si sapun.

Unele bacterii traiesc in sol si ajuta la descompunerea materiei moarte. Aceste bacterii sunt numite si contructori de sol si sunt bune pentru intretinerea gradinei.

Dezvoltarea copilului la 20 de luni

Cum creste copilul

La 20 de luni copilul poate deja sa alerge, desi acest lucru ii va necesita toata concentrarea si probabil va fi inca putin instabil. Va urca singur treptele, dar, probabil va avea nevoie de ajutorul tau la coborare. Momentele de joaca devin mai interesante pe masura ce invata noi abilitati, cum ar fi lovirea si aruncarea mingii, de exemplu.

Copii mici sunt foarte curiosi. Asa cum s-au jucat cu degetele de la maini sau de la picioare cand era mic, asa poate sa se joace acum cu organul genital. Este foarte natural si nu este un motiv de ingrijorare, decat daca se intampla in mod constant. Cand copilul tau se atinge in public, incearca sa nu il certi. Explica-i calm, ca unele lucruri nu se fac in public, doar acasa in privat.

Acum este momentul si pentru o programare la medicul pediatru pentru un control general privind dezvoltarea lui. Diagramele de referinta te pot ajuta sa iti dai seama, unde se incadreaza copilul tau, dar nu uita, ca fiecare copil se dezvolta in ritmul lui. Orice intrebare sau nelamurire ai cu privire la dezvoltarea si sanatatea copilului tau, intreaba medicul pediatru, el te poate indruma sau iti poate oferi raspunsurile asteptate.

Pe masura ce copilul devine mai activ, activitatile lui devin din ce in ce mai provocatoare. Poate sa loveasca de acum, sa impinga, sa muste, mai ales daca realizeaza, ca acest comportament iti atrage atentia. Incearca sa nu reactionezi prea excesiv la comportamentul agresiv si sa iti pastrezi calmul. Explica-i ca il intelegi cum se simte, dar spune-i clar, ca agresiunea nu este niciodata o solutie acceptabila. Daca micutul tau copiaza un frate/o sora mai mare, incearca sa-l convingi pe cel mai mare sa dea un exemplu mai bun.

Daca pana acum tu ai fost cea mai apropiata persoana de copilul tau ca si cel mai bun prieten, a venit momentul, in care trebuie sa invete incet cum sa interactioneze cu ceilalti si sa isi faca prieteni noi. Prin acest proces va invata sa imparta jucarii, dar vor fi multe incercari si multe esecuri in acest proces de socializare. Poti sa ii incurajezi primii pasi pe calea prieteniei zambind colegilor de joaca sau altor copii din parc.

Puteti juca jocuri simple si acasa, care implica mai multe persoane, de exemplu pasarea mingii de la unul la altul. Desi copilul inca nu intelege pe deplin ideea jocului, incet incet isi da seama, ca unele jocuri pot fi mai distractive in doi.

Daca copilului tai nu ii place sa faca baie, incearca sa gasesti alt timp pentru baie, decat seara. Iar daca spalarea pe cap este o lupta, incearca sa ii umezesti parul cu un prosop ud, in loc sa ii torni apa in cap si neaparat sa folosesti sampon fara lacrimi. Clatirea poate fi cea mai dificila parte, iar copilul poate sa ajunga sa tipe chiar si atunci, cand ajung doar cateva picaturi de apa in ochi. Incearca sa ii atragi atentia cu diferite jocuri in timpul clatirii.

Nu exista o regula fixa de cate ori trebuie spalat pe cap un copil mic. Pentru unii copii ajunge daca se spala pe cap odata pe saptamana, iar daca are parul cret, cu cat vine mai putin in contact cu sampon, cu atat e mai bine.

Daca te gandesti sa mai ai un copil, este bine sa il pregatesti pe micutul tau pentru schimbare. Sa vorbesti pozitiv despre sarcina si sa ii permiti copilului sa isi petreaca timp prin preajma bebelusilor ar fi un bun inceput.

De acum copilul tau incepe sa isi dezvolte ideile, cum ar trebui sa fie anumite lucruri. Iar daca nu se intampla asa, cum ar vrea el, ar putea sa faca un scandal monstruos. (De exemplu, daca o prajitura nu arata asa, cum ar trebui sa fie in gandurile lui). Acesta este un semn ca intelegerea lui despre lume incepe sa se maturizeze. Trebuie sa ai rabdare, cu timpul va invata sa faca fata mai usor dezamagirilor din viata lui.

Daca copilul tau inca are suzeta, utilizarea ocazionala nu ii face rau. Dar daca o foloseste intr-una, acest comportament ar trebui descurajat. Incearca sa limitezi folosirea suzetei doar la culcare si lauda-ti copilul cand reuseste sa adoarma fara suzeta. Daca mai bea din biberon, incearca incet incet sa renunti si la folosirea acesteia. In timpul zilei ar fi bine sa bea din cani, sau sticle special concepute pentru copii de varsta lui. Biberonul dinainte de culcare ar putea fi lucrul la care renunta cel mai greu. Dar laptele care se depune pe dinti in timpul noptii poate provoca carii dentare. Daca incet incet inlocuiesti laptele cu apa din sticla, ar putea usura procesul de renuntare.

Povestea bradului de Craciun

Bradul vesnic verde a fost folosit in mod traditional pentru a sarbatori festivalurile de iarna (pagane si crestine) de mii de ani. Paganii au folosit ramuri pentru a-si decora casele in timpul solstitiului de iarna, deoarece in asa fel puteau sa se gandeasca la primavara viitoare. Romanii foloseau brazii pentru a-si decora templele la festivalul Saturnului. Crestinii folosesc acum bradul ca semn al vietii vesnice. Nimeni nu stie sigur cand au fost folositi pentru prima data brazii si ca brazi de Craciun. Probabil a inceput acum aproximativ 1000 de ani in Europa de Nord. Multi brazi tineri au fost atarnati cu capul in jos de tavan folosind lanturi (atarnati de candelabre/carlige de iluminat).

Alti copaci folositi ca brazi de Craciun in multe parti ale nordului Europei erau crengute de cires sau paducel, care erau puse in ghivece si aduse inauntru, astfel incat sperau ca vor inflori la Craciun. Daca nu si-au permis o planta adevarata, oamenii faceau piramide din lemne si erau decorate cu hartie, mere si lumanari, astfel incat sa arate ca un copac. Uneori erau transportati din casa in casa si nu erau expusi intr-un singur loc. Alteori arborii piramidali erau copaci paradisiaci. Acestia au fost folositi in teatrele germane medievale sau in alte interpretari in fata bisericilor in ajunul Craciunului. In calendarele vechi, 24 decembrie a fost ziua lui Adam si Eva. Arborele Paradisului a reprezentat Gradina Edenului. A fost adesea plimbat in jurul orasului inaintea de inceperea piesei, ca un mod de publicitate. Piesele de teatru prezentau povesti biblice oamenilor care nu stiau sa citeasca.

Primele documente despre folosirea unui brad de Craciun arata ca s-ar fi folosit prima data de sarbatorile de Craciun si Anul Nou in Tallinn si Riga din Estonia. Tallinn a avut primul brad de Craciun in 1441 si Riga in 1510. Ambii copaci au fost creati de Fratia Punctelor Negre, care era o asociatie de negustori locali, proprietari de nave si straini din Livonia (ceea ce astazi denumim Estonia si Letonia). Despre obiceiurile din trecut legate de brazii de Craciun se stie putin. Stim doar, ca au fost pusi in piata orasului si in jurul lui au dansat membrii grupului Fratia Punctelor Negre, dupa care copacii au fost aprinsi. Cuvantul folosit pentru “copac” ar putea insemna de asemenea un catarg sau un stalp, arborele ar fi putut fi mai degraba un copac paradisiac sau o ramura din lemn in forma de copac.

In piata orasului Riga, capitala Letoniei exista o placa gravata in opt limbi cu “Primul copac de Anul Nou in Riga din 1510”.

O poza din Germania din 1521 arata un copac plimbat pe strazi in urma caruia defila un barbat calare pe un cal. Barbatul este imbracat in haine de episcop si se presupune ca il reprezinta pe Sfantul Nicolae. In 1854, istoricul Balthasar Russow scria despre o traditie la Riga a unui brad impodobit in piata, unde tinerii mergeau cu un grup de fete tinere si femei, mai intai cantau si dansau acolo, apoi aprindeau copacul. Despre existenta unui copac mic in Breman, Germania din 1570 s-a gasit o inregistrare, in care este descris ca un copac decorat cu mere, nuci, curmale, covrigi si flori de hartie. A fost expus intr-o casa a breslelor (locul de intalnire pentru o societate de oameni de afaceri din oras). Prima persoana care a adus un pom de Craciun intr-o casa, asa cum il stim astazi, a fost predicatorul german din secolul al XVI-lea Martin Luther.

Exista o poveste care spune, ca intr-o seara inainte de Craciun, Martin Luther se plimba prin padure si si-a ridicat privirea pentru a vedea stelele stralucind printre crengile copacilor. A fost atat de frumos, incat s-a dus acasa si le-a spus copiilor sai ca i-a adus aminte de Isus, care a venit pe Pamant de Craciun. Unii spun, ca acesta este identic cu acelasi copac din Riga, dar acest lucru nu este adevarat. Arborele din Riga a fost expus cu cateva decenii mai devreme.

Obiceiul bradului de Craciun ar fi putut calatori de-a lungul Marii Baltice, din Letonia pana in Germania. In anii 1400 si 1500 Germania si Letonia faceau parte din doua imperii mari, care erau vecine. O alta poveste spune ca Sf. Bonifaciu din Crediton (un sat din Devon, Marea Britanie) a parasit Anglia si a calatorit in Germania pentru a predica triburilor germane pagane sa le converteasca la crestinism. Se spune ca, a dat peste un grup de pagani pe cale sa sacrifice un tanar baiat in timp ce se inchina unui stejar. Pentru a opri jertfa, se spune ca Sf. Bonifaciu a taiat stejarul si spre uimirea lui, un tanar brad a rasarit din radacinile stejarului. Sf. Bonifaciu a luat acest lucru ca un semn al credintei crestine, iar adeptii sai au impodobit arborele cu lumanari, astfel incat Sf. Bonifaciu sa poata predica paganilor noaptea.

Exista si o alta legenda din Germania, care spune ca odata, intr-o noapte rece de Ajun de Craciun, un padurar si familia sa se aflau in cabana lor adunati in jurul focului pentru a se incalzi. Deodata se auzi o bataie la usa. Cand padurarul a deschis usa, a gasit un baietel care statea pe scara usii, pierdut si singur. Padurarul l-a chemat in casa lui, familia l-a hranit si l-a spalat si l-a culcat in patul copiilor mai mici. A doua zi dimineata, de Craciun familia a fost trezita de un cor de ingeri, iar baietelul s-a transformat in Isus. Micul Isus a intrat in gradina din fata cabanei si a rupt o ramura dintr-un brad si i-a dat-o familiei cadou pentru a le multumi tot ce i-au facut. De atunci oamenii isi amintesc noaptea de Craciun aducand um pom de Craciun in casele lor.

In Germania, primii pomi de Craciun au fost impodobiti cu lucruri comestibile, precum turta dulce si mere aurite. Apoi, producatorii de sticla au realizat mici ornamente speciale, similare cu unele dintre decoratiunile folosite astazi.

In 1605 un german necunoscut scria intr-un jurnal: “De Craciun, ei instaleaza brazi in saloanele din Strasbourg si atarna pe ei trandafiri taiati din hartie multicolora, mere, napolitane, folie de aur si dulciuri.” La inceput o figura a micului Isus a fost pusa in varful bradului. De-a lungul timpului s-a schimbat intr-un inger sau intr-o stea, asa cum au vazut cei trei Crai.

Primul pom de Craciun din Marea Britanie ar fi fost impodobit de regina Charlotte, sotia germana a regelui George al III-lea. In 1800 ea a amenajat un copac la Queen’s Lodge din Windsor pentru a organiza o petrecere pentru copii din familiile bogate si nobile. In scurt timp, a avea un brad in casa a devenit popular printre familiile bogate.

Prin anii 1840 brazii de Craciun au devenit foarte populari. Au aparut si articole in ziare despre “Arborele Regal”. In 1848 a fost publicat in Illustrated London News un desen al Pomului de Craciun al reginei la Castelul Windsor. In pictura apare regina Victoria, sotul ei german, printul Albert si copii lor in jurul unui brad, care a fost asezat pe o masa. Desenul a fost republicat in Godey’s Lady’s Book, Philadelphia, in decembrie 1850, dar au inlaturat coroana reginei si mustata printului Albert pentru a face poza sa para mai americana.

Publicarea desenului a ajutat ca pomii de Craciun sa devina populari in Marea Britanie si SUA. In vremea victoriana pomul era decorat cu lumanari pentru a reprezenta stelele. In multe parti ale Europei lumanarile sunt inca folosite pentru decorarea pomilor de Craciun. Covorasele de sub pomul de Craciun erau confectionate din tesaturi grele, adesea decorate cu imagini din natura si erau folosite fie pe podea, fie pe mese si le asezau sub brazi. Erau utile pentru a pentru a proteja podeaua sau masa de ceara care picura de la lumanarile din copaci si de acele de brad.

In Germania, la inceputul/mijlocul anilor 1800 era de asemenea la moda sa ai o pictura cu o scena din padure, iar aceste desene erau imprimate si pe covoarele de Craciun. Pomii erau pusi in ghivece daca mai aveau radacini, sau asezati pe o bucata mai mare de lemn, sau un suport greu.

In anii 1860 au inceput sa fabrice suporturi adecvate din metal pentru copaci. Unii aveau chiar si cutii muzicale in ele, care cantau melodii de Craciun. Au inceput sa fabrice si suporturi mai ieftine, care erau facute din metale mai ieftine si nu aratau atat de bine, ca cele scumpe. Covoarele au inceput sa fie mai mici si sa fie puse in jurul suporturilor.

Tinsel si legenda paianjenului de Craciun

Tinsel a fost creat in Germania si la inceput a fost fabricat din benzi subtiri de argint. Dar cand s-a inventat beteala de plastic, a devenit foarte populara, fiindca era mai ieftina decat argintul real si se aseza mai usor pe brazi. Exista si povesti folclorice despre cum a fost creata beteala. Aceste povesti par sa fi inceput in estul Germaniei, dar sunt povestite si in unele parti din Finlanda si Scandinavia. Aceste povesti sunt acum populare si in alte tari, cum ar fi SUA.

Toate versiunile din aceasta poveste descriu o familie saraca, care nu-si permitea sa impodobeasca un brad de Craciun. Cand copii se duc la culcare in ajunul Craciunului, un paianjen acoperea cu firele lui bradul crescut dintr-un con de pin in casa lor. In dimineata de Craciun panza de paianjen este transformata ca prin magie in fire de argint si aur care decoreaza bradul. Unele versiuni ale povestii spun ca lumina soarelui a schimbat panza in aur si argint, alte versiuni spun ca aceasta magie a fost facuta de Mos Craciun, sau, in Germania, Christkind.

In unele parti din Germania, Polonia si Ucraina este considerat noroc sa gasesti un paianjen sau o panza de paianjen pe bradul de Craciun. Panzele de paianjen ca decoratiuni de brad sunt de asemenea populare in Ucraina. Se numesc “pavuchky” (paianjen mic) si sunt facute in mod normal din hartie si sarma de argint.

Luminitele din bradul de Craciun

Exista afirmatii diferite cu privire la cine a inventat primele siruri de lumini electrice ale pomului de Craciun. In 1880 celebrul inventator Thomas Edison si-a pus in birou unele dintre noile lui becuri electrice.In 1882, Edward Johnson, colegul lui Edison a strans 80 de becuri rosii, albe si albastre si le-a pus in bradul lui din apartamentul lui din New York.

In 1890 compania Edison a publicat o brosura care ofera servicii de iluminat pentru Craciun. In 1900 o alta reclama Edison a oferit becuri pe care oamenii le puteau inchiria, impreuna cu sistemul de iluminare pentru a fi folosite de Craciun. Exista inregistrari intr-un jurnal din 1891 in care colonistii din Montana foloseau lumini electrice pe un copac. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor nu au putut folosi cu usurinta luminile electrice, deoarece electricitatea nu era instalata pe scara larga in case. Dar oamenilor bogati le-a placut sa arate ce lumini instalate aveau de Craciun. Pe vremea aceea costa 300 $ o instalatie, ceea ce azi ar valora 2000 $.

Printre primele vanzari pe scara larga a sirurilor de lumini se afla Ralph Morris, un telefonist american. In 1908 a folosit o sarma de telefon pentru a insira becuri mici dintr-o centrala telefonica si a decorat cu ele un pom. In 1952 Leawitt Morris, fiul lui Ralph a scris un articol pentru Christian Science Monitor, despre tatal lui, care a inventat luminile pomului de Craciun, nestiind de luminile lui Edison.

In 1885 un spital din Chicago a ars din cauza lumanarilor de pe un pom de Craciun. In 1908, companiile de asigurari din SUA au incercat sa adopte o lege care sa interzica utilizarea lumanarilor la pomii de Craciun din cauza incendiilor.

In 1917 unui tanar adolescent, numit Albert Sadacca i-a venit o idee. Familia lui a venit in New York din Spania si fabricau colivii de pasari din rachita. El -s gandit sa le lumineze, folosind luminile in corzi lungi si a sugerat de asemenea sa picteze becurile in culori stralucitoare. In anii urmatori el si fratii lui au format NOMA Electric Company, care a devenit un nume faimos pentru decoratiunile de Craciun.

Cele mai multe lumini aprinse in acelasi timp pe un pom de Craciun au fost in numar de 194.672 si au fost realizate de Kiwanis Malmedy, in Belgia, in data de 10 decembrie 2010.

Multe oarase sunt cunoscute dupa proprii lor Pomi de Craciun. Printre cei mai cunoscuti sunt Pomul din Trafalgar Square din Londra, care este oferit in fiecare an drept cadou de multumire pentru ajutorul acordat in cel de al doilea razboi mondial Regatului Unit de Norvegia. Casa Alba din SUA are un pom mare pe peluza din fata din anii 1920.

Brazii de Craciun artificiali au inceput sa devina foarte populari la inceputul secolului al XX-lea. De-a lungul anilor pomii artificiali au fost fabricati din pene, hartie, metal, sticla si tipuri diferite de plastic.

Cel mai inalt brad artificial de Craciun avea 52 metri inaltime si era acoperit cu frunze verzi de PVC. A fost numit “Arborele Pacii” . A fost expus in Parcul Moinhos de Vento, Porto Alegre, Brazilia intre 1 decembrie 2001 si 6 ianuarie 2002.

In Noua Zeelanda se foloseste uneori un copac numit Pohutakawa, care are flori rosii, iar in India, oamenii impodobesc uneori bananierii.

Curiozitati despre ursi

Ursii sunt mamifere mari, omnivori, care mananca in principal carne, peste si plante, cu exceptia ursilor panda, care sunt ierbivori si mananca doar bambus. Ursii mai mananca radacini si insecte. Ursul polar insa mananca numai carne si este clasificat ca si mamifer carnivor.

In lume exista opt specii de ursi. Ursii pot fi gasiti peste tot in lume.

Corpul ursilor este mare, au picioare indesate, botul lung, par aspru, labe cu gheare si coada scurta. Chiar daca ursii sunt mari si grei, pot alerga foarte repede si sunt de asemenea buni la alpinism si inot. Creierul ursilor este mare si se numara printre cele mai inteligente mamifere. Ei dorm iarna, iar somnul lor lung de iarna este asemanator hibernarii. Dorm in barloagele lor, iar mama urs va naste puii intr-o groapa sapata. De obicei se nasc intre 1 – 3 pui si raman de obicei cu mamele lor timp de aproximativ 3 ani. Puii beau lapte de la mama lor timp de 2 luni. Majoritatea ursilor traiesc singuri, in afara de perioada imperecherii si cu exceptia cazului, in care o femela are pui. Mama urs isi apara puii cu orice pret, daca simte ca sunt in pericol.

Ursii polari si ursii grizly pot fi periculosi pentru oameni, mai ales atunci, cand impartasesc acelasi habitat, dar in general ursii sunt timizi si se sperie usor de oameni.

Au fost adoptate multe legi in multe zone ale lumii pentru a proteja ursii de vanatori si de a impiedica distrugerea habitatului lor.

Speciile de urs sunt urmatoarele: ursul polar, ursul brun, ursul negru, ursul negru asiatic, ursul soare, ursul cu ochelari, ursul lenes si ursul panda. Ursii traiesc in America, Europa si Asia. Se gasesc in general in zonele muntoase si in paduri. Ursul negru de exemplu traieste in America de Nord, ursul brun traieste in America de Nord, Europa si Asia. Regiunile nordice ale lumii gazduiesc ursul polar. Majoritatea ursilor traiesc in regiuni nordice cu un climat bland sau rece. Cu toate acestea ursul cu ochelari traieste in Muntii Anzi din America de Sud. Ursul lenes traieste in India si Sri Lanka.

Ursii au o inaltime intre 1 si 3 metri. Ursul soare este cea mai mica specie de urs cunoscuta. Un fel de urs brun din Alaska numit ursul Kodiak este cel mai mare urs cunoscut. Poate cantari si 780 de kilograme, dar si unii ursi polari pot ajunge uneori la aceasta greutate.

Majoritatea ursilor sunt in general de culoarea maro, rosu-maroniu sau negru. Blana alba a ursului polar il ajuta sa se amestece in gheata si zapada arctica. Ursii au vederea slaba, dar au un miros excelent. Toamna majoritatea ursilor mananca mult pentru a lua in greutate. Apoi dorm aproape toata iarna. Chiar daca somnul adanc de iarna este foarte similar cu hibernarea, ursii nu sunt adevarati hibernatori. Temperatura corpului, ritmul batailor inimii si ritmul respiratiei nu scad mult mai jos decat cum e in mod normal.

Unii ursi fura alimente aruncate din cosurile de gunoi, dar resturile de la oameni nu fac parte din dieta lor naturala. Majoritatea ursilor traiesc intre 20-30 de ani.

Curiozitati despre vulpi

Vulpea este un mamifer mic omnivor. Vaneaza si mananca prada vie, mai ales iepuri si rozatoare (sobolani si soareci). De asemenea, pot manca lacuste, oua de pasari, dar si fructe de padure. Vulpile sunt cei mai mici membrii ai familiei de caini Canidae. Exista 27 de specii de vulpi. Sunt alergatori rapizi si agili si traiesc in grupuri.

Cozile vulpilor sunt organe polivalente. Coada lor stufoasa le ajuta sa se incalzeasca in timp ce dorm pe vreme rece. De asemenea, coada face parte din depozitul de hrana pentru iarna. Coada stufoasa a vulpilor este usor de vazut si este utilizata pentru a trimite semnale membrilor familiei sale. Coada este folosita si pentru echilibru in timpul alergarii. Vulpile traiesc pe toate continentele, majoritatea traind in regiuni de padure, tufisuri si deserturi. In Australia au fost introduse de oameni, care veneau aici de pe alte continente. In Regatul Unit era un sport obisnuit ca oamenii sa vaneze vulpi cu cai si caini. Acest lucru este acum interzis.

Vulpile sunt folositoare fermierilor. Majoritatea pagubelor agricole sunt cauzate de iepuri, iar in zonele de campie iepurii cuprind 45 pana la 70 % din dieta vulpilor. Un studiu a estimat ca, de-a lungul vietii sale, fiecare vulpe a crescut veniturile unui fermier cu 150-900 de Euro.

Descrierea generala a vulpilor

Vulpile sunt in general mai mici decat lupii, sacalii sau cainii domestici. De exemplu, la cele mai mari specii (de exemplu vulpea rosie) masculii cantaresc in medie intre 4,1 si 8,7 kg in timp ce, vulpea fenec, cea mai mica specie, cantareste doar 0,7 – 1,6 kg.

Caracteristicile fizice ale vulpilor includ de obicei o fata triunghiulara, urechi ascutite, botul ascutit si o coada stufoasa. Vulpile sunt digitrigade, adica merg pe degetele de la picioare. Ghearele lor nu sunt retractabile si prin urmare, comparate cu cele ale unei feline, sunt relativ groase. Mustatile sunt negre si mai scurte. Mustati se mai gasesc de asemenea pe membrele anterioare si au o lungime medie de 40 mm si sunt indreptate in jos. Alte caracteristici fizice variaza in functie de habitat si de semnificatia sa adaptativa.

Blana vulpilor

Speciile de vulpi difera prin culoarea blanii, lungimea si densitatea sa. Culorile blanii variaza de la alb la negru, pot avea pete albe sau gri pe partea inferioara, dar cea mai specifica pentru o vulpe este blana roscata. Vulpile fenec (si alte specii de vulpi adaptate vietii in desert) au urechi mari si blana scurta pentru a ajuta corpul sa ramana rece in conditiile de caldura torida. Vulpile arctice, pe de alta parte, au urechi mici si membre scurte, precum si blana groasa, izolatoare, care ajuta la mentinerea corpului sa ramana cald in conditiile de frig. Vulpile roscate au cozi stufoase, care la capat sunt albe.

Culoarea si textura blanii vulpilor pot varia din cauza schimbarilor anotimpurilor. Blana este mai bogata si mai densa in lunile mai reci si mai usoare in lunile mai calde. Pentru a scapa de haina densa de iarna, vulpile naparlesc odata pe an, in jurul lunii aprilie. Procesul incepe de la picioare, apoi de-a lungul spatelui. Culoarea blanii se poate schimba de asemenea odata cu inaintarea in varsta.

Dintii – Dintii vulpilor seamana cu cei ai cainilor. Vulpile cu urechi de liliac de exemplu au sase molari in plus, totalizand 48 de dinti. Vulpile au, de asemenea perechi de dinti carnasciale pronuntate, care sunt caracteristice unui carnivor. Aceste perechi constau din premolarul superior si primul molar inferior si lucreaza impreuna pentru a taia materialul dur, cum ar fi carnea. Caninii lor sunt, de asemenea pronuntati, o alta caracteristica a unui carnivor, care sunt excelenti in prinderea prazii.

Comportament – In salbaticie, durata de viata tipica a unei vulpi este de doi pana la trei ani, desi ele pot trai pana la zece ani. Spre deosebire de alte canine, vulpile nu sunt intotdeauna animale de haita. De obicei ele traiesc in grupuri mici, dar de exemplu vulpile arctice sunt solitare.

Dieta vulpilor este alcatuita in mare parte din nevertebrate, precum insecte si vertebrate mici, cum ar fi reptile sau pasari si poate include de asemenea oua si plante. Unele specii mananca de exemplu crabi. Majoritatea speciilor de vulpi consuma in jur de 1 kg de alimente in fiecare zi.

Vulpile ascund excesul de alimente, ingropandu-le pentru consum ulterior, de obicei sub frunze, zapada sau sol. Vulpile tind sa foloseasca o tehnica de saritura, in care se ghemuiesc pentru a se camufla in teren, apoi folosindu-si picioarele din spate sar cu mare forta pentru a ateriza deasupra prazii vizate. Folosindu-si dintii canini pronuntati, vulpile se prind de gatul prazii si fie le agita pana cand prada nu mai traieste, fie pana prada poate fi consumata. Vulpea cenusie este una dintre singurele doua specii canine cunoscute ca urca in copaci, cealalta specie este ratonul.

Mai multe specii de vulpi sunt pe cale de disparitie in mediul lor natural. Activitatile care ameninta disparitia unor specii de vulpi sunt activitati comerciale, defrisarea padurilor sau vanarea vulpilor pentru blanurile lor. Vulpile sunt considerate animale daunatoare, desi au fost folosite cu succes pentru a controla daunatorii din fermele oamenilor.

Vulpea cenusie de insula este una dintre speciile de vulpi amenintate de disparitie. Mediul ei natural se afla pe Insulele Canalului. O populatie de o specie pe o insula este mai mica decat una de pe continent, din cauza resurselor limitate, cum ar fi spatiul, hrana si adapost. Prin urmare, populatiile de pe o insula sunt extrem de sensibile la amenintari externe. Pe Insulele Canalului s-a constatat ca populatia vulpii cenusii a fost scazuta atat din cauza unui focar de virus de turbare din 1999 pana in 2000, precum si a aparitiei vulturilor aurii non-nativi. Din 1993 vulturii au determinat scaderea populatiei cu pana la 95%. Oamenii de stiinta au trebuit sa scoata perechi sanatoase din populatia salbatica pentru a le inmulti in captivitate pana cand au avut vulpi suficiente pentru a le elibera inapoi in salbaticie. De asemenea, animalele care distrugeau pasunile au fost indepartate, astfel incat plantele native sa poata sa creasca inapoi la inaltimea lor naturala, oferind astfel acoperire adecvata si protectie pentru vulpi importiva vulturilor aurii.

Vulpea lui Darwin este considerata ca fiind o specie pe cale de disparitie, din cauza populatiei cunoscute de 250 de indivizi maturi, precum si a distributiei lor restranse. In Chile, populatia este limitata la Parcul National Nahuelbuta si la Padurea Tropicala Valdiviana din jur. In mod similar, pe insula Chiloe, populatia lor este limitata la padurile care se extind de la sud la nord-vest a insulei. Desi Parcul National Nahuelbuta este protejat, 90 % din specii traiesc pe Insula Chiloe. Deci, o problema majora cu care se confrunta specia este habitatul lor in scadere, limitat din cauza taierii si arderii padurilor. Din cauza defrisarilor habitatul vulpii Darwin se micsoreaza, permitand cresterea habitatul preferat al concurentului lor, vulpea Chilla.

O alta problema cu care se confrunta specia este incapacitatea lor de a combate bolile transmise de numarul tot mai mare de caini de companie. Pentru a conserva aceste animale, cercetatorii sugereaza necesitatea protejarii padurilor care leaga Parcul National Nahuelbuta de Chile si la randul sau, insula Chiloe si padurile sale. De asemenea, acestia sugereaza examinarea altor paduri din jurul Chile pentru a determina daca vulpile lui Darwin au existat anterior acolo sau daca pot trai acolo in viitor, in cazul in care ar fi nevoie de a reintroduce specia in acele zone. Si, din cele din urma, cercetatorii recomanda crearea unui program de reproducere in captivitate, in Chile, din cauza numarului redus de vulpi mature in salbaticie.

Relatia vulpilor cu oamenii

Vulpile sunt adesea considerate daunatoare, care distrug prin atacurile lor asupra pasarilor de curte si a altor animale mici. Atacurile de vulpe asupra oamenilor nu sunt frecvente, dar in ultima vreme a crescut numarul lor, din cauza defrisarilor de paduri. Multe vulpi se adapteaza bine mediilor umane, asa ca mai multe specii sunt clasificate drept “carnivore urbane rezidente” din cauza capacitatii lor de a sustine populatiile in intregime in limitele urbane.